Sirena care a sunat de două ori
O dată a sunat ca să adune oameni. A doua oară, ca să spună o poveste care nu era adevărată. Am mers pe urmele sirenei de la Atelierele CFR Grivița, cu o înregistrare de pe trotuar, cu ziare vechi și cu o întrebare la care nimeni nu are încă răspuns: unde e azi?
E 16 februarie 1933, înainte de ziuă. Într-un birou al Atelierelor CFR Grivița, un tânăr de 21 de ani stă aplecat peste planșetă. E desenator tehnic. Nu e în sindicat, dar e acolo, cu oamenii care de o zi nu mai vor să iasă din ateliere.
Afară, armata și jandarmii au înconjurat zidurile. Peste câteva minute se va trage.
Nouăzeci și trei de ani mai târziu, pe 10 octombrie 2026, fiul desenatorului ne oprește pe trotuarul de pe Calea Griviței, la plimbarea Memoria vie a cartierelor. Arată spre o clădire ridicată mult mai târziu: „Aici au căzut muncitorii.” Și apoi, ca și cum ar fi auzit-o chiar atunci: „O auzeam în fiecare zi.”
Vorbea despre sirenă.
Tatăl lui, născut în 1912, a lucrat chiar aici, în Atelierele CFR Grivița, ca desenator tehnic. Pe 16 februarie 1933 era în ateliere, la planșetă, alături de muncitori. Nu era în sindicat, dar era acolo, împreună cu ei. Povestea grevei e, pentru el, și povestea familiei.
Ceasul cartierului
Pentru cei care au crescut lângă ateliere, sirena nu era un simbol. Era ceasul cartierului. Participantul la plimbare știe și azi programul pe de rost:
„Suna la ora 6 și un sfert, la intrarea în schimbul 1 și la terminarea schimbului 2. La ora 11, pauza de masă, la 11 și un sfert terminarea pauzei, la 3 și un sfert se termina schimbul 1.”
Un articol din 2010 descrie aceeași sirenă: una cu abur, pe un turn mic, care anunța pauza de masă (Historia). Chiar în zilele grevei, ziarul Dimineața din 2 februarie 1933 scria că „sirena a sunat încetarea lucrului pentru repaosul de prânz” (Steliu Lambru, Xenopoliana, 2002). Amintirea din copilărie și documentele se potrivesc.
Iarna lui 1933
Criza economică lovise din plin. „Curbele de sacrificiu” din 1932 tăiaseră salariile ceferiștilor cu aproximativ un sfert (Rador).
Pe 20 ianuarie 1933 a venit o veste și mai grea. Salariile urmau să fie plătite doar celor care dovedeau că și-au achitat impozitele pe ultimii trei ani (Rador).
Pe 2 februarie, din circa 5.000 de muncitori, doar vreo 200 s-au prezentat la lucru. Pe 12 februarie, guvernul a declarat starea de urgență și a interzis comitetele de fabrică. În noaptea de 14 spre 15 februarie au fost arestați liderii sindicatului: Panait Bogătoiu, Constantin Doncea și Gheorghe Gheorghiu-Dej (Wikipedia).
Pe 15 februarie, circa 4.000 de oameni s-au baricadat în ateliere. Cereau eliberarea celor arestați. În două ore, armata înconjurase totul (Jurnalul). Sirena a sunat toată noaptea, din oră în oră, ca să arate că greva continuă. Pe la ora 1 s-au terminat lemnele și cărbunii care o alimentau (Rador).
Dimineața de 16 februarie
Presa vremii și istoricii au reconstituit dimineața aproape minut cu minut (Jurnalul):
• 4:30. Jandarmii și armata înconjoară din nou atelierele.
• 6:00. Locotenent-colonelul Hotineanu le cere greviștilor să se predea.
• 6:30. Ultimatum: cinci minute, apoi se trage. După cele cinci minute vine un foc de avertisment în aer, apoi, potrivit comunicatului oficial, cel mult două salve în oameni.
• După circa 15 minute. Trupele intră în curte.
• 7:30. Circa 2.000 de greviști s-au predat.
Focul de avertisment apare și în povestea de familie de pe trotuar. Înregistrarea noastră se oprește exact acolo: „Șeful lui, mai bătrân, când a auzit focul de armă de avertisment…”. Grupul pornise deja mai departe.
Au murit șapte muncitori: Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer și Ion Dumitrescu (Rador). Au fost 34 de răniți. De partea cealaltă au murit doi soldați și un gardian public (Dosare Secrete).
Băiatul de la sirenă
Printre morți era Vasile Roaită, 19 ani, ucenic în ultimul an la cazangărie. Potrivit istoricilor, nu avea legătură cu conducerea grevei. L-a nimerit un glonț și a murit la spital (Rador).
După 1948, regimul comunist l-a făcut erou. Copiii învățau că Roaită a murit „cu mâna pe mânerul sirenei”, chemând muncitorii la luptă (Historia). Așa a învățat-o și participantul nostru la școală: Roaită a chemat lumea, au venit jandarmii și l-au împușcat în timp ce trăgea sirena, dar el știa adevărata poveste de acasă.
În incinta fostelor ateliere, mitul se poate citi și azi, în bronz. Pe un zid de cărămidă, o placă memorială cu chipul lui Vasile Roaită în basorelief spune: „Grivița Roșie cinstește jertfa de sânge a tânărului erou Vasile Roaită, evocând marele său spirit revoluționar și mobilizator. Cu brațele încleștate pe mânerul sirenei, cu trupul sfârtecat de gloanțe, a căzut la 16 februarie 1933 în lupta pentru libertate și apărarea cauzelor drepte.” Sub text, artistul a sculptat clădirile fabricii. E exact povestea din manuale, cea pe care documentele și mărturia lui Constantin Negrea o contrazic.
Placa memorială de la Atelierele Grivița
Pe Calea Griviței, în zidul vechiului gard al atelierelor, se află încă placa memorială dedicată grevei din februarie 1933 și muncitorilor care au murit aici. Literele sunt săpate în piatră. Placa a fost revopsită, iar vopseaua le-a umplut aproape de tot. De aproape, textul încă se poate citi.
Aici s-a oprit grupul nostru pe 10 octombrie. Placa a supraviețuit monumentului demolat în 2005, dar multă vreme nu s-a văzut. Locuitorii își amintesc că a stat ani întregi zidită, acoperită cu ciment. Un articol din 2010 confirmă: în gard se mai vedeau doar câteva litere, „NRO” sau „INRO”, „un posibil semn al existenței unei plăci comemorative comuniste acoperite de un strat de ciment”. Autoarea, Florentina Țone, nu știa atunci ce scrie sub ciment. Cine a scos placa la lumină, când și cine a revopsit-o, nu știm încă. Azi, pe ea se poate citi din nou:
„La Atelierele Grivița, în zilele de 15 și 16 februarie 1933, muncitorii ceferiști, sub conducerea Partidului Comunist din România, s-au ridicat cu eroism la lupta împotriva sângeroasei exploatări capitaliste și a înrobirii țării de către imperialiștii americani, englezi și francezi. Tradiția luptelor revoluționare din 1933 însuflețește azi întreaga clasă muncitoare în lupta pentru construirea socialismului în patria noastră.”
Placa îi omagiază pe muncitorii din 1933. Textul ei poartă însă limbajul epocii în care a fost pusă: greva apare condusă de partid, iar dușmanii sunt „imperialiștii americani, englezi și francezi”. Pe trotuar, fiul desenatorului ne spusese altceva: „Motivele erau salariale, deci sindicale, nu politice.”
Tonul textului și formula despre imperialiștii occidentali trimit la limbajul anilor ’50, după ce Gheorghiu-Dej preluase puterea. Anul exact al plăcii nu e scris pe ea și nu l-am găsit încă în documente.
În felul ei, placa seamănă cu sirena. Păstrează memoria oamenilor care au murit aici, dar o spune cu vocea oficială a anilor în care a fost pusă.
Chiar la poarta pe lângă care am trecut, participantul ne-a arătat fosta intrare în Uzina de Utilaj Chimic „Grivița Roșie”. Uzina s-a născut din fosta secție de reparat locomotive. El își amintește anul 1968. Documentele pe care le-am găsit leagă înființarea ei de împărțirea platformei din 1961 (Historia).
Cine a condus greva
Pe trotuar, participantul nostru a fost categoric. „Motivele erau salariale, deci sindicale, nu politice.” Greva, spune el, a condus-o sindicalistul Constantin Doncea. Iar altcineva „și-a arogat meritele”.
Documentele îi dau în mare parte dreptate. Doncea era în comitetul de grevă, iar judecătorii, muncitorii și presa vremii îl vedeau ca lider. A fost condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă redusă apoi la 20 de ani, și a evadat în 1935 (Wikipedia).
Gheorghiu-Dej, condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru organizarea grevei (Wikipedia), a ajuns după 1948 conducătorul țării. Nici măcar nu era angajat al atelierelor în februarie 1933 (Dosare Secrete).
În 1958, Doncea a fost exclus din partid. Printre acuzații: își asumase prea mult din grevă și minimalizase rolul lui Dej (Wikipedia). Povestea grevei devenise proprietatea celui care conducea țara.
O nuanță rămâne. Sindicatul care a chemat la grevă era condus de comuniști, iar cei arestați pe 15 februarie erau apropiați de partidul aflat atunci în ilegalitate (Dosare Secrete). „Au fost câțiva, vreau să vă spun”, a recunoscut și participantul nostru. Cauza, însă, a fost salariul.
Florile pionierilor
Acolo unde au căzut muncitorii era, în copilăria participantului nostru, un monument. „Eram aduși aici, veneam cu flori”, își amintește. În fiecare 16 februarie, școlile își aduceau pionierii la comemorare. Azi, pe acel loc stă o clădire mai nouă.
Monumentul din epoca comunistă a fost demolat în 2005. Blocul de piatră a fost mutat în parcul din fața Palatului CFR, unde azi e Ministerul Transporturilor. Placa originală a dispărut, nu se știe când. Placa nouă amintește de ceferiștii care au luptat și au murit în ianuarie–februarie 1933 (Historia).
Din ateliere au mai rămas urme. Gardul de la GRIRO, făcut din țevi de locomotivă casate, e același din fotografiile grevei. Biserica Sf. Gheorghe, de vizavi, a fost ridicată în 1926 din banii ceferiștilor (Historia).
Numele lui a ajuns pe hartă. Stațiunea de la mare care azi se numește Eforie Sud s-a numit Vasile Roaită între 1950 și 1962. Satul Umbrărești-Deal, din județul Galați, i-a purtat numele până în 1996 (Wikipedia).
Abia după 1989 a vorbit omul care spune că a tras, de fapt, sirena. Constantin Negrea avea 21 de ani în 1933. Sarcina lui era să sune sirena din oră în oră și să păzească poarta nr. 5. Când s-au terminat lemnele, pe la ora 1 noaptea, a luat vreo 20 de băieți să aducă altele, ca sirena să sune din nou (Crișana).
Negrea a mai spus că în 1944 Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica i-au cerut să renunțe la acest „merit” în favoarea lui Roaită. Un erou mort servea mai bine propagandei (Jurnalul). Este mărturia lui, nu un document. Dar e singura voce a unui om care a fost lângă sirenă în noaptea aceea.
În 1933, sirena a sunat ca să adune oameni. După 1948, a sunat a doua oară: în manuale, ca să spună o poveste care nu era adevărată.
Povestea a primit și un chip. În 1951–1952, pictorul clujean Gavril Miklossy a lucrat la tabloul „Grivița 1933” (ArhivaPlastica). Imaginea a ajuns pe cărți poștale, în ziare, în expozițiile permanente ale muzeelor, în manuale și la televizor (Historia). Generații întregi au văzut greva prin tabloul lui, nu prin fotografiile din 1933. Iar manualele au schimbat de la o ediție la alta chiar și bilanțul: de la „sute de morți” la câteva zeci. În anii ’80, în prim-planul poveștii apărea și un tânăr Nicolae Ceaușescu (Historia). Documentele vorbesc despre șapte muncitori morți.
[FOTOGRAFIE: Placa memorială de la Atelierele Grivița, Calea Griviței, octombrie 2026]
[FOTOGRAFIE: Placa memorială dedicată lui Vasile Roaită, în incinta fostelor Ateliere Grivița, octombrie 2026]
Unde e sirena azi?
Documentele tac. Nu am găsit nicio sursă scrisă care să spună ce s-a întâmplat cu sirena din 1933. Articolul din 2010 vorbește despre ea la trecut (Historia).
Oamenii care au lucrat aici își amintesc însă. Angajații mai vechi ai CET Grivița, din Sala Cazane, povestesc că sirena era din bronz, ca plăcile memoriale, și că a dispărut odată cu modernizările. Un alt angajat al CET-ului spune că, la începutul anilor ’80, a văzut-o expusă la Muzeul Partidului Comunist Român.
Ceva a rămas totuși pe loc. În Sala Cazane, angajații ne-au arătat o cutie de metal ruginită, prinsă între grinzi și țevi. Se închidea cu lacăt. Din ea se trăgea sirena, care funcționa cu abur.
[FOTOGRAFIE: Cutia din Sala Cazane a CET Grivița, de unde se trăgea sirena cu abur]
Sunt mărturii, nu documente, și le dăm ca atare. Dar se potrivesc între ele: o sirenă cu abur, ajunsă la Muzeul Partidului Comunist Român, iar în urma ei, în sala cazanelor, doar mecanismul cu care se trăgea.
Următorul pas e o întrebare oficială la Muzeul Național de Istorie a României și la Muzeul CFR. Vrem să aflăm dacă sirena sau urme ale ei se află în colecțiile lor. Revenim aici cu ce aflăm.
