❤️ Grivița povestită de oamenii ei
Am plecat din Piața Mureș, cunoscută de locuitori ca Piața Chibrit, de la Biroul Cetățeanului, și am pornit spre Gara de Nord. Un drum pe care mulți îl fac aproape zilnic, fără să se mai gândească la ce a fost odinioară în locurile pe lângă care trec. De data aceasta, însă, am avut alături oameni care ne-au ajutat să vedem o altă Griviță. Grivița copilăriei lor, a părinților și bunicilor, a magazinelor dispărute, a atelierelor și a locurilor unde se întâlneau vecinii. Am încercat să descoperim ce mai există din locurile cunoscute de participanți și ce a rămas doar în amintirea lor.
Trebuie să menționăm încă de la început faptul că cei care ne-au însoțit au venit cu mult mai mult decât povești. Pe lângă amintirile personale, toți cei prezenți au colaborat și ne-au ghidat pe noi, organizatorii proiectului, într-un tur istoric al Griviței. Fiecare om privește însă locurile și trecutul prin prisma propriilor experiențe. Același cartier poate însemna lucruri diferite pentru cei care au copilărit, au învățat, au muncit sau și-au întemeiat familii aici. Unii își amintesc întâmplări din copilărie, alții vorbesc despre viața de zi cu zi, despre oameni și locuri dispărute sau despre evenimente istorice pe care le-au cunoscut direct ori din poveștile familiilor lor. De aceea, fiecare dintre poveștile pe care le vom reda în continuare aparține unui om care a ales să împărtășească ceea ce a trăit, ceea ce își amintește sau ceea ce cunoaște despre istoria cartierului. Nu sunt doar povești despre Grivița, ci și despre felul în care Grivița a rămas în memoria fiecăruia. Iar puse laolaltă, aceste perspective diferite ne ajută să descoperim o istorie a locului pe care nici documentele, nici fotografiile nu o pot spune singure.
Prima poveste a apărut chiar la locul de întâlnire, unul dintre participanți povestindu-ne despre originea numelui „Chibrit”, o denumire care a generat, de-a lungul timpului, mai multe explicații. În apropierea actualei străzi Vrancea ar fi existat o cârciumă a unui om cunoscut drept Chibrit. Cu timpul, numele cârciumii s-ar fi extins asupra împrejurimilor, devenind numele sub care locuitorii identifică și astăzi această parte a orașului. O poveste despre felul în care un loc dispărut poate lăsa în urmă un nume care supraviețuiește generațiilor.
Pe măsură ce am înaintat pe Calea Griviței, am ajuns la fosta Uzină de Utilaj Chimic „Grivița Roșie”. În dreptul unei clădiri mici, la „Poarta Roșie”, o participantă ne-a povestit despre un obicei din viața familiilor care lucrau în zonă.
În ziua de salariu, copiii își așteptau mamele cu nerăbdare în fața “ușii roșii”, pentru a merge la cumpărături împreună. O imagine caldă, păstrată în memoria cartierului: oameni care se reuneau după muncă și transformau ziua de salariu într-un mic eveniment de familie.
Un domn își amintea cu o precizie uimitoare orele la care suna sirena uzinei. Pentru el, sunetul acela făcea parte din viața de zi cu zi, ca un ceas după care se orienta întregul cartier. Sirena, despre care unii participanți cred că ar putea fi funcțională și astăzi, a rămas unul dintre simbolurile Griviței industriale.
„Eu, de la mine de acolo, o vedeam în fiecare zi și o auzeam în fiecare zi. Suna la ora 6 și un sfert, la intrarea în schimbul 1 și la terminarea schimbului 2. La ora 11, pauza de masă, la 11 și un sfert terminarea pauzei, la 3 și un sfert se termina schimbul 1…”
De aici, poveștile ne-au dus la fosta Piață Grivița Roșie, un loc care, pentru cei care l-au cunoscut, înseamnă mult mai mult decât o piață dispărută.
Au revenit amintirile despre tarabe, aprozare, cumpărături și despre cozile interminabile din piața Grivița Roșie. O doamnă ne-a povestit cum, copil fiind, a stat ore întregi cu mama sa la coadă pentru creier de porc. Și cum, în timpul așteptării, a căzut într-o baltă.
O întâmplare aparent neînsemnată, dar care a rămas vie după atâția ani. Poate și pentru că, dincolo de coadă și de lipsurile vremurilor, era o zi petrecută alături de mama.
În același loc, istoria pieței se întâlnește cu cea a restaurantului Feroviarul, cândva un reper cunoscut al cartierului. Vechea hală a pieței, avariată în bombardamentele din 1944, a dispărut. Pe locul ei s-a ridicat în 1959 un bloc, la parterul căruia a funcționat restaurantul Feroviarul, iar piața a continuat în clădirile rămase în spate. Restaurantul a devenit, la rândul său, parte din amintirile locuitorilor.
Am vorbit și despre clădiri care și-au schimbat atât de mult înfățișarea, încât uneori doar un detaliu le mai păstrează identitatea în memoria oamenilor. Una dintre participante își amintea clădirea unui institut de proiectare, care cândva era bleu. Astăzi, nici culoarea nu se mai vede.
Mai departe, poveștile ne-au purtat către lumea atelierelor, a uzinelor și a depourilor CFR, locuri în jurul cărora s-a format o mare parte din viața cartierului.
Un domn ne-a povestit cum, în copilărie, traversa pentru a ajunge în apropierea depourilor, atras de locomotivele cu abur. Stătea cu capul lipit de gard și privea fascinat trenurile, aștepta acolo până când acestea plecau. Își amintea și serile, când, în întuneric, se vedeau luminițele de la roțile locomotivelor. Imaginea aceea îl fascina și a rămas cu el peste ani.
În cadrul discuțiilor despre viața familiilor de ceferiști, o fostă profesoară de la Liceul GRIRO a rememorat condițiile dificile în care trăiau mulți dintre elevii săi:
„Copiii proveneau din familii foarte sărace, familii de ceferiști, pentru care chiar și o simplă excursie era un lucru greu de realizat. Mulți dintre ei nu fuseseră niciodată la munte. Pentru că părinții lor lucrau la CFR, am reușit să obținem gratuitate pentru călătoria cu trenul și așa am putut să îi duc pentru prima dată în viața lor la munte.”
În fața plăcii memoriale dedicate celor șapte ceferiști uciși în februarie 1933, am ascultat o mărturie deosebită. Tatăl unuia dintre participanți avea doar 21 de ani și lucra ca desenator tehnic în ateliere chiar în ziua tragediei.
„A lucrat aici, chiar în data de 16 februarie. Tatăl meu era născut în 1912 și avea 21 de ani. Era desenator tehnic. Foarte interesantă poveste. Nu era în sindicatele muncitorilor, dar era împreună cu ei acolo și lucra la planșetă la vremea respectivă”, ne-a povestit domnul Horațiu Măndășescu.
Au revenit și amintirile copilăriei, când elevii erau duși cu flori la monumentul dedicat muncitorilor. Monumentul de atunci a dispărut, iar placa de pe gard a fost cândva ascunsă sub tencuială.
„În curtea din spate, pe vremea când nu era clădirea, exista și un monument ridicat, cu o statuie și o placă comemorativă, tot pentru evenimentul din 16 februarie. Acolo mergeam noi, pionierii: se depuneau flori, se țineau discursuri și așa mai departe.”
Participanții au vorbit despre felul în care istoria acelor evenimente a fost prezentată de-a lungul timpului, dar și despre nevoia de a păstra mărturiile care au supraviețuit.
Și au venit cu o propunere concretă, RESTAURAREA PLĂCII MEMORIALE, pentru ca această parte din istoria Griviței să nu se piardă.
Continuând spre Gara de Nord, am ajuns cu amintirile și în zona Podului Basarab.
Aici a revenit povestea Vinăriei de pe Calea Griviței, cunoscută prin legătura cu filmul „Secretul lui Bachus”.
Un participant își amintea cum, duminica dimineața, tatăl lui mergea să cumpere o sticlă sau două de vin pentru masa în familie. El rămânea afară, fiindcă de obicei era coadă, și privea prin geam. În vitrină se afla un mic car cu boi, cu un butoiaș colorat. Vinăria nu mai există. Nici carul cu boi. Dar imaginea aceea a rămas, peste ani, la fel de vie ca într-o fotografie.
Și Cinematograful Grivița, aflat odinioară în apropierea Podului Basarab, a fost readus în discuție. Un loc al ieșirilor la film și al întâlnirilor, dispărut astăzi din peisajul străzii.
Pe parcursul plimbării au apărut și alte amintiri despre copilărie: o operație de amigdale la spitalul de pe strada Caraiman, frizeriile unde băieții erau tunși zero, plimbările prin Parcul Bazilescu și teatrul de vară pe care unii îl cunoscuseră mai ales din poveștile părinților, precum și Maternitatea Steaua, actualul Spital de Arși.
Fiecare poveste a adăugat ceva. Un nume, o întâmplare, un detaliu pe care nu îl găsim în documentele oficiale, dar care ne ajută să înțelegem cum se trăia în cartier.
La un moment dat, unul dintre participanți a spus:
„Sunt lucruri care puteau fi păstrate, ca să ai ce să arăți și să prezinți. Acum, în momentul în care totul a fost dărâmat, nu rămâi decât cu o amintire.”
Poate că aceste cuvinte spun cel mai bine ce am simțit în timpul plimbării.
Nu este vorba despre a spune că înainte era mai bine. Participanții nu privesc acele vremuri cu nostalgie necondiționată și nu consideră că erau mai bune. Dar consideră că ele nu trebuie uitate, pentru că aceste povești se suprapun istoriei locului și spun ceva despre oamenii care au trăit aici, despre felul în care s-a format cartierul și despre ceea ce a însemnat el pentru generații întregi, dar și despre impactul vremurilor trecute asupra vieții lor.
Oamenii nu au vorbit doar despre trecut, ci și despre prezent și despre felul în care și-ar dori să arate cartierul în care trăiesc. Au vorbit despre nevoia unei piețe, despre curățenie și despre grija față de locurile care încă păstrează urme ale istoriei, dar și despre lucruri simple, care le-ar putea face viața de zi cu zi mai plăcută și mai sigură.
Și-ar dori mai multe bănci pe care să se poată odihni, trotuare reparate, spații neamenajate transformate în mici zone verzi, de relaxare și de întâlnire. O preocupare importantă a fost și siguranța pietonilor, participanții semnalând nevoia unor treceri de pietoni suplimentare și a unei mai bune organizări a traficului, astfel încât cei care merg pe jos să fie protejați. În mod special, au atras atenția asupra trecerii de pietoni din zona Podului Grant, pe care o consideră foarte periculoasă.
Dincolo de amintiri, aceste discuții ne-au arătat că oamenii nu își doresc doar să păstreze ceea ce a mai rămas din vechea Grivița, ci și să contribuie la un cartier mai îngrijit, mai verde, mai accesibil și mai prietenos cu cei care îl locuiesc. Pentru că memoria unui cartier nu înseamnă doar ceea ce a fost, ci și grija pentru ceea ce va deveni.Placa memorială, sirena uzinei și celelalte fragmente de istorie ar trebui să rămână parte din povestea Griviței, nu să fie lăsate să dispară fără urmă.
În perioada următoare vom prezenta fiecare poveste separat și mai pe larg, însoțită, acolo unde este posibil, de fotografii și informații despre locurile de ieri și de astăzi.
❤️ Prin proiectul „Memoria vie a cartierelor din Sectorul 1”, încercăm să adunăm aceste amintiri, să le păstrăm și să le dăm mai departe.
Le mulțumim celor care ne-au însoțit și care, cu fiecare amintire, ne-au ajutat să descoperim un cartier pe care nicio hartă nu îl mai poate arăta în întregime.
Proiect finanțat de Primăria Sectorului 1, în baza Legii nr. 350/2005, implementat de Asociația Cultură, Educație, Tradiție și Spiritualitate, cu sprijinul Bibliotecii Metropolitane București.