Nordul care s-a făcut oraș. O istorie a Sectorului 1, cartier cu cartier
Vii, maidane, un lac cu stuf, o gară și un oraș-model. Istoria Sectorului 1, cartier cu cartier, refăcută din cărțile și revistele vechi primite de la Biblioteca Metropolitană București.
Pe pagina 38 a albumului „Luna Bucureștilor”, tipărit de Primăria Capitalei în 1936, apare un palat cu turn înalt și arcade în stil venețian. Legenda de dedesubt e scurtă: „Primăria Sect. 4 Verde. Operă inaugurată în cadrul Lunei Bucureștilor 1936”. E clădirea de pe bulevardul Banu Manta în care lucrează astăzi Primăria Sectorului 1.
Până să devină Sectorul 1, nordul Bucureștiului a avut multe înfățișări. Au fost aici vii și maidane, moșia unei văduve de ban, un lac plin de stuf, o gară, un oraș-model gândit de un profesor de economie politică și, mai târziu, cartiere de blocuri ridicate în locul unor gropi. Am refăcut drumul acesta cartier cu cartier, pe baza cărților, ghidurilor și revistelor vechi primite de proiectul „Memoria vie a cartierelor din Sectorul 1” de la Biblioteca Metropolitană București. Pentru istoria palatului Primăriei am folosit și câteva surse online, trecute la final. Acolo unde sursele nu se potrivesc, am scris-o.
Sectoarele aveau culori
Înainte să aibă numere, sectoarele Bucureștiului au avut culori. Iosif Genilie, profesor la Colegiul Sf. Sava, pe care George Potra îl socotește primul istoriograf al Capitalei, descria un oraș împărțit în cinci „plăși”: albastră, galbenă, verde, roșie și neagră. Erau 78 de mahalale, iar tăblița cu numărul casei avea culoarea plășii. În 1945, Victor Bilciurescu își amintea că, pe lângă cele patru sectoare din vremea lui, existaseră și două, „roșul și albul”, desființate între timp.
Între războaie au rămas patru. În ghidul publicat de O. N. Greceanu în 1929, Sectorul I Galben ocupa nord-estul orașului, II Negru estul și sudul, III Albastru sud-vestul, iar IV Verde vestul și nordul. Nordul Bucureștiului se împărțea deci între Galben și Verde. Galbenul își avea serviciile în Piața Lahovary. Verdele apare la Greceanu pe Calea Griviței, iar în ghidul oficial din 1934 la adresa „str. Banu Manta, colț cu Elefterie”. Legea de organizare a Municipiului București din 1939 a păstrat cele patru culori și a precizat că sectoarele sunt doar circumscripții de control, fără personalitate juridică.
Pe locul unde avea să se ridice sediul Sectorului Verde nu erau, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, decât vii, scrie Potra. Bulevardul Banu Manta se numea pe atunci Șoseaua Grozăvești. În „Hanurile bucureștene” apare o fotografie din 1935 a Hanului Galben, de la colțul cu strada Dr. Felix. Potrivit legendei ei, cu 50–60 de ani în urmă locul se numea „Mahalaua Dracului” și era plin de vii.


„Hanul Galben, la 1935”, la întretăierea bulevardului Banu Manta cu strada Dr. Felix. Fotografie din colecția George Potra, publicată în George Potra, „Hanurile bucureștene”, 1943. Sursa: exemplar pus la dispoziție de Biblioteca Metropolitană București.
Palatul de pe Banu Manta
Deși albumul din 1936 îl prezintă ca pe o „operă inaugurată” atunci, palatul nu s-a construit într-un an. Lucrările au durat aproape un deceniu, iar o parte din funcționari s-au mutat aici încă din toamna lui 1929.


„Primăria Sect. 4 Verde. Operă inaugurată în cadrul Lunei Bucureștilor 1936”. Sursa: Primăria Municipiului Capitalei, „Luna Bucureștilor”, 1936, p. 38 (digibuc.ro), exemplar pus la dispoziție de Biblioteca Metropolitană București.
Hanna Derer, arhitecta care a scris studiul istoric pentru restaurarea clădirii, leagă începutul poveștii de împărțirea Bucureștilor în patru sectoare, în 1926. Un an mai târziu, Sectorul Verde a primit administrație și buget proprii. Municipalitatea a cumpărat circa 20.000 de metri pătrați din fosta proprietate Elefterescu și plănuia acolo un întreg centru civic, cu primărie, liceu, baie publică, ateneu popular, teren de sport și teatru comunal. S-au făcut doar primăria și liceul. Liceul a fost inaugurat în 1928 și se numește astăzi Colegiul Național „Ion Neculce”.
Proiectul a fost ales prin concurs. L-au câștigat arhitecții Nicu Georgescu și George Cristinel, cel din urmă cunoscut și pentru Mausoleul de la Mărășești. Tema concursului cerea un stil „monumental și sobru”, apropiat de „mediul românesc”.
Pe ani, lucrurile s-au petrecut așa:
1927. Sectorul Verde primește administrație și buget proprii, iar Primăria de Verde începe să funcționeze ca instituție. Ghidul „București de la A la Z”, apărut în 1972, socotește tot de atunci și construcția clădirii, pe care o plasează între 1927 și 1936. Hanna Derer pune însă piatra de temelie un an mai târziu.
1928. Se pune piatra de temelie.
Octombrie 1929. Aripa principală, cu fațada spre Banu Manta, e gata într-un an, iar o parte din birourile Primăriei de Verde se mută în ea.
1933. Banii nu mai ajung. Primăria se înțelege cu Ministerul Finanțelor, care dă fonduri suplimentare și primește în schimb aripa secundară.
1936. Clădirea e inaugurată în întregime, în timpul „Lunii Bucureștilor”.
De aici vin și anii diferiți din surse. Ghidul din 1972 scrie 1927–1936, iar câteva articole de presă recente dau 1927–1929, adică doar prima etapă.
În anii ’30, pictorița Olga Greceanu a decorat sala de consiliu cu fresce. Una dintre ele îl înfățișa pe regele Carol al II-lea. Sus, pe turn, a fost așezat un cavaler în armură, din tablă, pe care oamenii din cartier l-au botezat „Pandelică”. L-a făcut, spune Hanna Derer, tinichigiul Alexandru Dimitriu.
Primăria nu a stat mult în palatul ei. În 1938, clădirea a fost dată Ministerului de Interne, care a folosit-o până în 1951. Abia atunci a revenit orașului, ca sediu al raionului „Grivița Roșie”. După război, frescele Olgăi Greceanu au fost acoperite cu var, iar firidele laterale ale sălii de consiliu au fost închise. În 1972, în clădire lucra consiliul popular al Sectorului VIII, într-un București care avea pe atunci opt sectoare.


Palatul de pe bulevardul Banu Manta, înconjurat de blocurile noi. Carte poștală nedatată din perioada comunistă. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
În ultimele două decenii, palatul a fost restaurat, dar a trecut și printr-un incendiu:
2007: frescele sunt redescoperite și restaurate.
2008: clădirea e clasată monument istoric de interes local și intră în consolidare.
Toamna lui 2009: în timpul lucrărilor, un incendiu distruge circa 90% din șarpanta originală. Primăria se mută temporar într-o clădire de birouri de pe Șoseaua București–Ploiești.
2010–2015: o echipă coordonată de arhitectul Gabriel Cârstea, din care face parte și Hanna Derer, reface acoperișul și restaurează clădirea.
Aprilie 2015: Primăria se întoarce pe Banu Manta 9.
14 iunie 2015: palatul își deschide porțile pentru public.
Drumul spre Mogoșoaia
Mare parte din Sectorul 1 a crescut de-a lungul unui singur drum. Podul Mogoșoaiei a fost deschis de Constantin Brâncoveanu în 1690, ca să ajungă mai repede la moșia lui de la Mogoșoaia, potrivit ghidului oficial din 1934. La început i se spunea „Ulița Mare”. Numele de pod l-a purtat până în 1878, când a devenit Calea Victoriei. Drumul se termina la „Capul Podului”, o piață mai mult pătrată decât rotundă, în care se întâlneau șapte străzi. Este Piața Victoriei de astăzi.
Din Capul Podului pornea Șoseaua Kiseleff, trasată în vremea generalului Pavel Kiseleff. Potra notează că pentru ea s-a dărâmat o moară de vânt și s-a tăiat o bună parte din pădurea de acolo. La 18 martie 1841, Divanul l-a împământenit pe general, iar orașul i-a dat numele noii artere. Numele a rămas același până azi. În 1846 s-a ridicat la Șosea un bufet, între 1848 și 1850 s-au plantat foarte mulți copaci, iar în 1857 Ferdinand Lassalle se mira de sutele de trăsuri care defilau aici la anumite ore. Mai târziu, Ion Mincu a construit la Șosea un „Bufet” în care, scria Potra în 1990, funcționa restaurantul „Doina”.
Tot în Sectorul 1 se află și cea mai veche grădină publică a orașului, Cișmigiul. La 10 octombrie 1779, Alexandru Ipsilanti a poruncit să se facă două cișmele. În spatele uneia și-a ridicat casa Dumitru, care conducea lucrările și purta titlul de „marele cișmigiu”. De la el i-a rămas grădinii numele. Locul era o baltă cu stuf și papură, căreia i se mai spunea și balta lui Dura neguțătorul. Kiseleff a dat ordin să fie secată încă din 1830, dar grădina a căpătat forma de azi abia după 1847, când a fost adus de la Berlin grădinarul peisagist Wilhelm Mayer.
Arcul de Triumf
Pe la intrarea de nord a orașului au trecut, în timp, mai multe arcuri de triumf. La 8 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a intrat în București pe sub unul ridicat la bariera Podului Mogoșoaiei. În octombrie 1878, armata care se întorcea din Războiul de Independență a trecut pe sub altul, înălțat, potrivit ghidului din 1972, chiar pe locul monumentului de azi. În 1922, pentru serbările încoronării regelui Ferdinand, s-a făcut unul provizoriu, din lemn și stuc. Arcul pe care îl vedem astăzi, din beton armat și granit, a fost construit în 1935–1936 după planurile lui Petre Antonescu și inaugurat la 1 decembrie 1936. Revista „Grănicerul” descrie ceremonia, cu drapelele regimentelor din Războiul de întregire purtate pe sub arcadă.


„Arcul de Triumf noaptea, pe zăpadă”, coperta revistei „Ilustrațiunea Română” (foto Ionescu). Sursa: digibuc.ro, prin Biblioteca Metropolitană București.
Herăstrău și Dorobanți
Herăstrăul își trage numele, cel mai probabil, de la un fierăstrău. Potra scrie că la începutul secolului al XIX-lea Calea Dorobanților se numea „Ulița Fierăstrăului” sau „a Herăstrăului”, pentru că ducea, probabil, la fierăstrăul de pe malul lacului. Numele de azi vine de la dorobanții armatei pământene, înființate în 1832, care mergeau pe aici la instrucție, în afara orașului. Pe atunci, de-a lungul uliței erau mai ales culturi și fânețe. Cu timpul au apărut casele familiilor Lehliu, Polizu și Kretulescu, palatul lui Alexandru Lahovari și casa în care a trăit și a murit C. A. Rosetti. Aceasta din urmă a fost dărâmată pe la 1935.
Genilie scria că Herăstrăul era foarte căutat de boieri pentru aerul curat și pentru apă. Până pe la 1930, lacul era totuși plin de trestie și stuf. Pe un mal se mai vedeau două mori de apă părăsite, iar duminica veneau la scăldat copiii și familiile căruțașilor din mahalalele din jur. Oamenii au locuit aici de foarte demult. La Herăstrău s-au găsit unelte din paleolitic, iar la Bordei, urme de așezări geto-dace.
Lucrurile s-au schimbat în 1936. Lacul a fost asanat, drenat și curățat, iar pe mal s-a deschis Parcul Național „Regele Carol al II-lea”, prima parte dintr-un proiect vechi de 30 de ani. Albumul „Luna Bucureștilor” dă și cifrele: 60 de hectare de parc în stil englezesc și un lac de 80 de hectare, adânc de 6–7 metri. La inaugurare, regele a spus că locului i-au trebuit „29 de ani de proiect și un an de îndeplinire”. Tot în 1936 au apărut Fântâna Miorița, proiectată de arhitectul Octav Doicescu, cu sculpturi de Militza Pătrașcu, și Muzeul Satului. Muzeul a pornit ca expoziție în aer liber, la inițiativa sociologului Dimitrie Gusti, și a devenit muzeu etnografic în 1948. Ghidurile din 1962 și 1972 dau pentru „Parcul de cultură și odihnă Herăstrău” circa 187 de hectare. Era cel mai mare parc din București.


„București. Fântâna Miorița”, carte poștală veche, nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
Dincolo de lac exista și un sat Herăstrău. În 1934, parohia Herăstrău ținea de comuna suburbană Băneasa. Potra notează că vechea comună ajunsese, între timp, cartier al Capitalei.
Băneasa
Băneasa poartă numele unei femei. Ghidul oficial din 1934, care preia o părere a istoricului Ionescu-Gion, spune că moșia Văcăreștilor de lângă București fusese a văduvei banului Văcărescu, „băneasa”, și de la ea i-a rămas numele.
Din curtea boierească a familiei a mai rămas doar biserica Sf. Nicolae-Băneasa. Potrivit ghidului istoric scris de Grigore Ionescu în 1938, construcția ei a pornit în jurul anului 1755, din inițiativa lui Ștefan Văcărescu și a soției lui, Ecaterina Donea, părinții poetului Enăchiță Văcărescu. Lucrarea a rămas neterminată „din pricina a multor răsmerițe”. În 1784, Enăchiță Văcărescu l-a tocmit pe meșterul sas Iohann Ratner, însă războiul austro-turc a amânat lucrările până în 1791. În 1792, biserica și casele curții erau gata. Călătorii străini care au trecut pe aici au scris cu admirație despre recepțiile date de Văcărești.
În 1845, nepoata poetului, Marițica Văcărescu, s-a căsătorit cu domnitorul Gheorghe Bibescu. În primăvara lui 1847, la Băneasa s-a început pentru perechea domnitoare un palat, după planurile arhitectului austriac Schlater. Zidurile ajunseseră până la cornișă când Revoluția de la 1848 a oprit lucrările. Potrivit lui Potra, ruinele au rămas în picioare până după Primul Război Mondial, cam pe locul unde s-a făcut noua Gară Băneasa.
Pădurea de stejari de la Băneasa era de mult un loc de plimbare pentru bucureșteni. În vara lui 1832, aici s-a sărbătorit ziua onomastică a lui Kiseleff, cu coruri, tablouri alegorice și dansuri. Tot din 1832 datează aleea de tei care urma să lege Capul Podului de pădure. În 1847, un anume Solomon Rosenthal anunța poliția că a comandat din străinătate două „omnibusuri” pentru drumul spre moșia Bănesei. Biletul costa un sfanț de persoană în zilele de sărbătoare și șaizeci de parale în zilele de lucru. Se pare că și această afacere a fost oprită de revoluție.


„București. Păd. Băneasa”: restaurantul de la marginea pădurii, carte poștală veche, nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
În secolul XX, la Băneasa au venit avioanele și cursele de cai. În 1934 se aflau aici aerodromul civil al companiei C.I.D.N.A. și hipodromurile de trap și Jockey Club, pe aleea Kiseleff, la rondul al III-lea. Pădurea aparținea municipiului, iar legea din 1939 trecea Băneasa printre comunele suburbane ale Capitalei. Pe locul fostelor terenuri de curse s-a construit în 1962 Pavilionul central de expoziții, după planurile unui colectiv condus de Ascanio Damian. Cupola lui, cu diametrul de 93 de metri, nu se sprijină pe niciun stâlp.
La ieșirea spre Ploiești se află „Ultimul străjer al Capitalei”, monumentul ridicat în 1921 după proiectul arhitectului francez Ernest Doneaud. Este închinat sergentului de cavalerie Nicolae Păianu, căzut la 22 noiembrie 1916 în luptele cu trupele germane și austro-ungare. Albumul „Monumente bucureștene” arată că în 2007, când monumentul a fost mutat, sub statuie au fost găsite osemintele sergentului, sicriul și bucăți din uniformă.
Grivița și Gara de Nord
Până în 1878, Calea Griviței se numea Drumul Târgoviștei. După Războiul de Independență a primit numele satului bulgăresc unde armata română câștigase o bătălie, „spre a aminti generațiilor următoare”, cum scrie ghidul din 1972. Strada are circa 5 kilometri, de la Calea Victoriei până dincolo de podul Constanța.


„București. Calea Griviței”, carte poștală veche, nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
Înainte de case, aici au fost vii. Bancherul Polizu plantase viță pe tot terenul dintre Piața Buzești, Calea Griviței și bulevardul I. G. Duca. Pe locul viei lui, scrie Potra, s-au construit fosta Școală de meserii, Institutul Politehnic, întemeiat în 1886, și mai toate casele din cartier. Din numele bancherului a rămas strada Polizu.
Cea mai mare schimbare a adus-o gara. Gara de Nord a fost construită între 1868 și 1872 și inaugurată la 13/25 septembrie 1872, odată cu linia București–Ploiești. La început avea cinci linii, între două corpuri de clădire. Din 1889 a devenit gara principală a orașului. Victor Bilciurescu își amintea cum, în 1877, trupele rusești coborau aici din tren și traversau orașul spre Dunăre. Din 1871 circula prima linie de tramvai cu cai, de la gară la Piața Sf. Gheorghe și la Obor. Clădirea a început să arate ca astăzi abia după 1930, când a fost extinsă și modernizată.


Piața Gării de Nord, cu trăsuri și primele automobile. Fotografie nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
Mai încolo, pe Calea Griviței, se aflau Atelierele C.F.R. Grivița. Numele lor a rămas legat de grevele ceferiștilor din ianuarie–februarie 1933, oprite prin forță. Sursele povestesc foarte diferit ce s-a întâmplat. „Realitatea ilustrată” scria în decembrie 1933 despre „regretabilele incidente” și le punea pe seama unor agenți provocatori. Ghidurile din 1962 și 1972, scrise în limbajul epocii comuniste, le prezintă drept cea mai aprigă încleștare muncitorească dintre cele două războaie. În 1972, atelierele se numeau uzinele „Grivița Roșie”.
Bombardamentele din 1944 au lovit greu Grivița, Giuleștiul și Bucureștii Noi. După război, Calea Griviței a fost sistematizată. Între Gara de Nord și podul Constanța s-au construit locuințe, școli și cinematografe, iar lucrările mari au început în 1960.
Bucureștii Noi, Dămăroaia și Pajura
Povestea Bucureștilor Noi o avem chiar de la omul care le-a pus bazele. La 3 februarie 1935, profesorul de economie politică Nicolae Basilescu le-a vorbit locuitorilor, iar discursul a fost tipărit sub titlul „Legenda noului orașiu Bucureștii-Noui”. Basilescu povestește că moșia o cumpărase cu cinci ani înainte de la socrul său, profesorul Aristide Pascal, și că în 1898 a hotărât să facă pe ea „un oraș model”. A împărțit-o în tarlale de 9.000 de metri pătrați, din care se vindeau și loturi de câte 300, a trasat străzi drepte, late de 12 metri, și a păstrat locuri pentru piețe, cimitir și biserică. Prețul era același pentru toți, un leu metrul pătrat. Tot după spusele lui, în cinci zile de la 1 februarie 1898 a vândut un milion de metri pătrați.
A urmat criza din 1899–1902, iar mulți dintre cumpărători au renunțat la locurile arvunite. Basilescu a pus totuși piatra de temelie a unei biserici în mai 1898, a terminat-o în 1899 și a înconjurat-o cu un parc de 20.000 de metri pătrați. Pictura i-a încredințat-o pictorului danez Exner. A obținut concesiunea unei căi ferate până în Capitală, pe care a exploatat-o pe rând cu cai, cu abur și cu motoare pe benzină, până când a ajuns tramvai electric. A mai construit o fabrică de cărămidă și o fabrică de bere, pe care, spune el, au distrus-o nemții, și a adus în zonă o fabrică de cazane și fabrica de vagoane „Vulcan”. În 1902 s-a mutat el însuși aici. Prima persoană înmormântată în biserica lui a fost soția sa.
Petre Daiche, în cartea lui din 1963, spune aceeași poveste cu totul altfel, în limbajul ideologic al vremii. El datează întemeierea cartierului în 1899, îl numește pe Basilescu „moșier industriaș” și crede că scopul real fusese vânzarea pământului în loturi. Daiche observă că cererea a rămas mică până pe la 1930, când a venit tramvaiul. Citează și o statistică din 1937, potrivit căreia cartierul Grivița, din care făceau parte și Bucureștii Noi, avea 21.000 de locuitori, 41 de kilometri de străzi și doar 220 de lămpi de iluminat. Numai 230 de oameni aveau abonament la curent electric. Basilescu însuși, în discursul din 1935, se plângea de „jugul” Primăriei Centrale și al primăriilor de sector și cerea autonomie pentru comuna Grivița–Bucureștii Noi.
Cât de întinsă era această margine de oraș se vede din legea din 1939. Comuna Grivița cuprindea atunci satele Bucureștii Noi, Dămăroaia, Galilea, Străulești, Depoul Chitila-Triaj și Costeasca. Și Dămăroaia are numele unei femei. Potrivit lui Potra, Elena Damari, născută Ipsilanti, văduva marelui vornic Ioniță Damari, mort în 1798, era numită popular „Dămăroaia” și avea pământuri lângă București. Pe terenul ei agricol a apărut cartierul cu același nume, între Bucureștii Noi și Băneasa. În 1858, „Compania sericicolă” a deschis aici o fabrică de tors mătase, cu o mașină adusă de la Lyon.
Locurile sunt locuite de foarte mult timp. La Dămăroaia s-au găsit urme geto-dace, la Bucureștii Noi locuințe dacice, iar în 1959, la Străulești-Băneasa, a fost descoperit un tezaur cu peste 5.000 de monede de argint, cele mai multe turcești.
După 1950, cartierul s-a schimbat mult. Între 1954 și 1957, de-a lungul arterei principale s-a ridicat un ansamblu de blocuri, cu cinematograful „Înfrățirea între popoare”, de 800 de locuri. Pe locul fostei grădini a lui Basilescu s-a amenajat în 1953 Parcul „Nicolae Bălcescu”, cu un teatru de vară de 2.000 de locuri. Tot lângă artera principală au apărut blocurile din ceea ce Daiche numește „așa-numitul cartier Pajura”.


Blocuri din cartierul Bucureștii Noi. Fotografie nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
Floreasca, Aviatorilor și Piața Presei
Floreasca are o istorie veche. Ghidul din 1962 pomenește un spital care funcționa după 1750 „în valea Floreștilor”, adică în actualul cartier Floreasca. În 1934 exista pe Calea Floreasca un hipodrom, iar ghidul oficial din acel an avea în tarifele trăsurilor o cursă separată până acolo. Terenul a fost parcelat pe la 1933, dar s-au ridicat doar câteva case. Zona era cunoscută mai ales pentru „groapa Floreasca”, cu bordeie și locuințe improvizate.
Cartierul de blocuri s-a construit pe 37 de hectare, între Șoseaua Floreasca și străzile Barbu Văcărescu, Rossini și Giuseppe Verdi. Potrivit lui Daiche, aici s-au ridicat „într-un termen scurt” peste 3.000 de apartamente, pentru aproximativ 12.000 de locuitori, aproape de lacuri. Ghidul din 1972 pomenește și Complexul sportiv Floreasca, cu sala de sporturi care poartă numele cartierului.


Ștrandul de pe Lacul Floreasca. Carte poștală nedatată. Sursa: colecțiile Bibliotecii Metropolitane București.
În jurul Șoselei Kiseleff, perioada interbelică a adus vilele. Ghidul din 1934 scrie despre „cartiere de vile în plină dezvoltare” în zonă, iar o reclamă din același ghid pomenește pavarea „Parcelării Jianu”, de 500.000 de metri pătrați. În 1945, Bilciurescu așeza „monumentul Aviației” pe șoseaua Jianu.
Dincolo de Arcul de Triumf, Potra descrie grădina și vila doctorului Nicolae Minovici, construită în 1907 de arhitectul Cristofi Cerchez. Clopoțeii de sticlă din foișorul ei îi făceau pe trecători să se oprească. Alături se aflau clădirile și grădinile experimentale ale Școlii superioare de agricultură. Pe locul lor s-a construit, între 1952 și 1957, Casa Scînteii, azi Casa Presei Libere. Corpul central are 13 etaje și 85 de metri înălțime, la care se adaugă o săgeată de 15 metri.
În loc de încheiere
Cărțile spun cine a trasat străzile, cine a pus piatra de temelie și câte lămpi ardeau în 1937. Mai rar păstrează amănunte ca mirosul de pâine caldă de la brutăria de pe vechea uliță a Herăstrăului, care lucra zi și noapte și pe care o pomenește Potra. Despre drumul de dimineață spre Atelierele Grivița sau despre copilăria printre blocurile din Pajura pot povesti doar oamenii care au trăit acolo.
Pentru asta, proiectul „Memoria vie a cartierelor din Sectorul 1” a strâns poveștile locuitorilor. Le găsiți pe memoriavies1.com, alături de plimbările prin Grivița, Aviatorilor–Dorobanți și Băneasa.
Bibliografie
Cărțile, ghidurile și revistele de mai jos au fost puse la dispoziția proiectului de Biblioteca Metropolitană București.
Basilescu, Nicolae, Legenda noului orașiu Bucureștii-Noui. Discursul la marea întrunire din Bucureștii-Noui din 3 februarie 1935, Tipografia „Carmen Sylva”, București, 1935.
Berindei, Dan, Orașul București, reședință și capitală a Țării Românești (1459–1862), București, 1963.
Bilciurescu, Victor, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura „Universul”, București, 1945.
Bonifaciu, Sebastian; Emanuel, Valeriu, București de la A la Z. Ghid, Editura pentru Turism, București, 1972.
București. Ghid, Editura Meridiane, București, 1962.
București. Ghid oficial, Imprimeria Fundației Culturale Regale, București, 1934.
Caloianu, Șerban; Filip, Paul, Monumente bucureștene, București, 2009.
Daiche, Petre, Aspecte din reconstrucția orașului București, Muzeul de Istorie a Orașului București, București, 1963.
Greceanu, O. N., Bucureștii, ediția I, Tipografia „Cartea Medicală”, București, 1929.
Ionescu, Grigore, București. Ghid istoric și artistic, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1938.
Lege pentru organizarea Municipiului București, publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 4 martie 1939, Primăria Municipiului București, 1939.
Potra, George, Din Bucureștii de ieri, vol. I–II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990.
Potra, George, Hanurile bucureștene, Camera de Comerț și Industrie din București, București, 1943.
Primăria Municipiului Capitalei, Luna Bucureștilor 1936. Considerațiuni și rezultate, București, 1936.
Rădulescu, T., Parcuri și grădini, Institutul Urbanistic al României, București, 1932 (extras din revista „Urbanismul”, nr. 3–4/1932).
Presă a vremii
„Grănicerul”, anul V, nr. 12, decembrie 1936.
„Realitatea ilustrată”, anul VII, nr. 361, 28 decembrie 1933.
Surse online