Casa în care s-au scris „Frații Jderi”
O vilă neoromânească, un mare scriitor, o fiică rămasă chiriașă în propria casă și trei incendii. Povestea casei lui Sadoveanu din Sectorul 1.
Am ajuns în fața ei în timpul plimbării Memoria vie a cartierelor din 17 octombrie 2026. Mergeam printre blocuri, pe străduțele dintre Ion Mihalache și Parcul Kiseleff, când participanții ne-au oprit: „Aici e casa lui Sadoveanu.” Ce am văzut a fost o clădire mistuită de foc, cu ferestrele goale și acoperișul prăbușit. Am vrut să aflăm cum a ajuns aici.
Un parc de vile la marginea orașului
Casa se află pe Strada Barbu Delavrancea nr. 47, aproape de intersecția cu Strada Docenților, în Zona Construită Protejată nr. 58, „Parcelarea Clucerului” (Observatorul Urban).
Povestea locului începe în 1911. Atunci, Comuna București a cumpărat de la moștenitorii familiei Boerescu circa 67.000 de metri pătrați, cu 237.000 de lei (Oana Marinache, istoric de artă). O parte din teren, de-a lungul străzii Clucerului, a fost cedată Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine. Restul a fost împărțit în loturi mari, scoase la licitație în 1912 pentru cumpărători cu stare (Oana Marinache; Bookhub).
Regulile erau stricte, după modelul Parcului Ioanid: vile înalte de 7 până la 14 metri la cornișă, retrase la 4 metri de stradă, cu garduri de fier de 1,8 metri pe soclu de zid. Proprietarii aveau trei ani să înceapă construcția și patru să o termine, altfel plăteau amendă (Oana Marinache).
Războiul a amânat totul. Între 1919 și 1921, loturile au fost reîmpărțite în circa 61 de parcele, de 310 până la 1.042 de metri pătrați, iar din 1923 au început să se dea autorizațiile de construire. Aici s-au mutat funcționari ai primăriei și ai ministerelor, iar autoritățile au impus pentru vile stilul neoromânesc (Bookhub). Tot în 1923, parcul Boerescu a primit numele lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (Studio Zona), scriitor și primar al Bucureștiului (RRI).
Chiar alături, pe Clucerului, se ridicau între 1911 și 1916 casele cuplate ale Societății pentru Locuințe Ieftine, proiectate de arhitecții Ioan D. Trăjănescu și Dimitrie Mohor (Radio România Actualități, cu istoricul Andrei Răzvan Voinea). Două lumi, una lângă alta: vilele cu grădini mari și căsuțele vândute în rate funcționarilor mărunți.
Vila de la numărul 47 are casă, garaj și un teren de 788 de metri pătrați (Evenimentul Zilei). Este construită în stil brâncovenesc (Digi24).
Sadoveanu acasă
Între 1918 și 1936, Mihail Sadoveanu a locuit la Iași, în casa care este astăzi Muzeul „Mihail Sadoveanu” (CIMEC; AGERPRES). În 1936 a revenit la București (AGERPRES).
Fiica lui, Profira, ajunsese aici înaintea lui. Într-un interviu din 1987, ea povestea: „Din 1935, când aveam 29 de ani, sunt în aceeași casă în București. Aici a locuit între 1936–1942 și tatăl meu.” (Dosare Secrete, după revista Flacăra, 1987)
Anii petrecuți aici au fost printre cei mai roditori ai scriitorului. Între 1936 și 1942 au apărut, printre altele, „Izvorul alb” (1936), al doilea volum din „Frații Jderi”, apoi „Ochi de urs” și „Valea Frumoasei” (1938), „Divanul persian” (1940), „Ostrovul lupilor” și „Oamenii Măriei Sale” (1941), volumul care încheie trilogia „Frații Jderi” (AGERPRES). „Frații Jderi” este, de altfel, una dintre operele pe care Sadoveanu le-a scris în această casă (Evenimentul Zilei).
Unele articole de presă afirmă că tot aici ar fi fost scris și „Baltagul” (B365; Digi24). Conform surselor, însă, „Baltagul” a apărut în 1930 (AGERPRES), pe vremea când Sadoveanu locuia la Iași. Romanul a fost scris, așadar, la Iași, nu în casa de pe Barbu Delavrancea.
Anii furtunii
Sadoveanu nu s-a mutat la București într-o perioadă liniștită. În 1936 a acceptat conducerea, ca președinte de onoare, a ziarelor Adevărul și Dimineața (Wikipedia). Presa de extremă dreaptă l-a luat imediat în vizor. Ziarul Porunca Vremii îl ataca aproape zilnic, în editoriale și caricaturi, numindu-l „trădător al cauzei naționale” (Evenimentul Zilei, Dan Andronic). Profesorul A.C. Cuza l-a atacat și de la tribuna Senatului (Evenimentul Zilei), iar simpatizanți ai dreptei radicale i-au ars cărțile în public (Wikipedia).
Sadoveanu nu a tăcut. Pe 21 decembrie 1936 a publicat în Adevărul scrisoarea „Pentru prieteni”, în care scria că francmasonii „nu acceptă ca violența să se substitue justiției” (Evenimentul Zilei). Prietenii lui au răspuns și ei: în septembrie 1937, Universitatea din Iași l-a făcut doctor honoris causa, ca semn de solidaritate (Wikipedia).
Omul din spatele cărților
Acasă, Sadoveanu era, după spusele Profirei, „un singuratic”. Nu făcea vizite, iar în casă veneau puțini oameni, mai ales prietenii de la revista Viața Românească. Poetul George Topârceanu era prieten al familiei și se juca cu copiii (Dosare Secrete, după Flacăra, 1987).
Scria cu un scris mărunt și greu de citit, încât zețarii nu-l puteau descifra. Copiii îi copiau manuscrisele pe curat înainte să plece la tipografie (Dosare Secrete). Profira îi era secretară, bibliotecară și corectoare, iar el îi cerea să-i aducă din raft cărțile lui Victor Hugo și Maupassant, autorii lui preferați (Dosare Secrete). Când ea și-a terminat prima carte, i-a citit-o tatălui ei. El a ascultat-o până la capăt și nu a schimbat niciun cuvânt (Dosare Secrete).
„Tata spunea că-i pare rău că nu sunt băiat”, își amintea Profira. Își dorea un fiu care să-l însoțească la vânătoare și la pescuit (Dosare Secrete), marile lui pasiuni. „Pescarul e și el un vânător”, scria Sadoveanu (Clubul Vânătorilor). Ani de zile a vânat cu doi câini, Nero și Lord. Când Lord a murit, prietenul său Mihail Sevastos l-a auzit spunând încet: „Vasăzică a murit prietinul nostru” (Adevărul, după Mihail Sevastos, revista Steaua, 1960).
În jurul anului 1942, scriitorul s-a retras din nou la țară (Wikipedia). Casa de pe Barbu Delavrancea a rămas în urmă. Mai târziu, la București, a locuit în Vila Franasovici, de pe Strada Pitar Moș nr. 20 (B365).
Profira, chiriașă în propria casă
Profira Sadoveanu, a treia dintre cei zece copii ai scriitorului, i-a fost tatălui ei secretară, bibliotecară și corectoare (Evenimentul Zilei). Era ea însăși scriitoare. În anii '30 semna reportaje sub pseudonimul Valer Donea (Dosare Secrete).
În 1950, casa a fost naționalizată prin Decretul 92/1950 (Observatorul Urban). Familia a devenit chiriașă în fosta ei proprietate (Dosare Secrete).
După 1990, casa a fost clasată drept casă memorială (Evenimentul Zilei). Pe 13 octombrie 1997, prin dispoziția Primarului General nr. 1.537, a fost retrocedată moștenitoarei proprietarului de dinainte de naționalizare (Observatorul Urban). Profira, atunci în vârstă de 91 de ani, și cumnatul ei au primit în compensație o garsonieră în cartierul Berceni (Dosare Secrete).
A murit pe 3 octombrie 2003, la 97 de ani, regretând până la sfârșit casa, mobila, manuscrisele, cărțile și pianul vienez rămase în urmă (Evenimentul Zilei). Este înmormântată la Cimitirul Străulești II (Dosare Secrete).
Cum a încetat să fie monument
În 1998 și 1999 s-a cerut scoaterea casei de pe lista monumentelor istorice. Ministerul Culturii a refuzat. Contestația a ajuns în instanță, care, pe 30 ianuarie 2003, prin decizia nr. 352, i-a dat dreptate ministerului (Observatorul Urban).
Un an mai târziu, ministerul și-a schimbat totuși poziția. Pe 4 februarie 2004, ministrul Culturii a semnat ordinul nr. 2.046, prin care casa a fost scoasă din Lista Monumentelor Istorice (Observatorul Urban). Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 31 martie 2004, fără nicio explicație (B365).
Istoricul Andrei Pippidi susținea că „valoarea culturală a imobilului justifica păstrarea acestuia în Lista Monumentelor Istorice” (HotNews; Observatorul Urban).
Placa memorială a dispărut (B365; SpyNews). Casa a rămas goală mai bine de zece ani (Observatorul Urban) și a ajuns adăpost pentru oamenii străzii (SpyNews).
Focul
Pe 23 decembrie 2012, în jurul orei 10:30, casa a luat foc. Flăcările au cuprins ultimul etaj și podul, iar pompierii au luptat cu incendiul aproximativ două ore. Nimeni nu a fost rănit (Observatorul Urban; HotNews). Vecinii au spus că în casă se adăposteau oameni ai străzii, care se încălzeau cu mijloace improvizate (HotNews; ProTV).
Au urmat alte incendii, cele mai multe între Crăciun și Anul Nou. Ultimul semnalat a fost în noiembrie 2021 (B365). După el, vila a rămas fără acoperiș și pe jumătate arsă (Digi24).
„De foarte multe ori casele sunt aduse în mod voit la stadiul de ruină”, declara atunci președintele Ordinului Arhitecților, Emil Ivănescu (SpyNews).
Ce rămâne
Astăzi, casa de pe Barbu Delavrancea 47 nu mai e monument, nu mai are placă și nu mai are acoperiș. Are însă încă ceva ce nu i se poate lua: povestea. Povestea unui scriitor care a încheiat aici una dintre marile lui cărți, a unei fiice care a rămas între acești pereți mai bine de șase decenii și a unui cartier gândit cu grijă, acum mai bine de o sută de ani.
Și oamenii din cartier care, trecând pe lângă ea, încă se opresc și spun: „Aici a locuit Sadoveanu.” Poate că tocmai de aceea merită să o spunem mai departe.